A trecut acceleratul.

Uite ca a trecut si Martisorul, si 40 de Sfinti, si se apropie si Pastele. Si n-am apucat sa scriu despre targul de la MTR. Pai ce sa mai scriu acum, ca am si uitat, a trecut peste mine si gata. A trecut acceleratul, ca in poezie. A fost palpitant, scurt si intens. Dupa saptamani de munca si febre de toate felurile (inclusiv criza de lumbago fix cu 2 zile inainte sa inceapa, tratata ca de shoc cu pastile si alte nebunii de la Andrei), feedback-ul a fost unul pozitiv pana una alta. Din mai multe puncte de vedere.
Uite, postez aici ceva poze, sa va dati si voi cu parerea. First hand, prima incercare serioasa de martisoare dupa una foarte timida de acum 3 ani. Tentatia a fost foarte mare sa facem mai multe feluri, dar am fi ametit lumea cu atatea. Avantajul primei dati a fost ca, nestiind ce se mai face, am fost cat am reusit noi de originali, venind cu ce ne-a tunat pur si simplu. La anul ne vom repeta cu cele care au avut mai mult succes, anume cu casutele, nastureii, corabiile si ravasele de scortisoara, in ordinea asta.
Altfel, pe langa oboseala am avut parte si de oleaca de distractie. Desi bricolam nonstop, inclusiv in zilele de targ, in spatele "tejghelei", pentru ca nu am fost organizati si oricum nu ne caracterizeaza sa fim calculati de fel. Mai un snur, mai o pensula pe cate ceva, mai un modelaj de corabioara.... Totul cu vinul in nas, si acela first hand, de la taranca de pe Batistei. Lume faina, originalitate si lucruri frumoase si haioase cat cuprindea targul (cu cateva exceptii), atmosfera relaxata, liniste si voie buna.
Iar la anul deja avem prieteni cu care ne vom revedea si vom petrece iar cu bucurie.

(asta a fost martisorul manifest, in premiera la MTR :P )

In seara asta

Si cum ma laudam ceva post-uri in urma, m-am mutat in camarutza din luca stroici.

O sa va fac pe toti gelosi pe minecand o sa ma vizitati.

Am ferestre mari prin care intra soarele dimineata si la amiaza si imi incalzesc camera.

Aici la mine e frig si bine, si vin cu mare lacere acasa.

M-am imbolnavit putin, dar ce conteaza, imi fac un ceai de busuioc sau un vin fiert, ma bag in “carpe” , ascult o muzica sau vad un film, si sunt acasa.

Nu mai sunt asa stinghera ca acum o luna cand m-am mutat, si n-o sa mai fiu deloc cand o voi aduce pe kaghebista, pisica mea de la Ploiesti.

Incet incet incepe sa prinda viata camera. Desi e saraca, salteaua sta inca pe jos in loc sa stea pe un cadru de pat, am improvizat un sifonier din valiza de voiaj pusa in picioare intr-o nisa, tamplaria desi necesita vopsea e macar curata, geamurile la fel, si chituite gratie Ralucai, hai, usor usor e locuibila.

Chiar placuta.

Sigur ca, desi traiesc la limita austeritatii stiu exact ce draperii decatifea grea din bumbac culoare verde – menta imi voi cumpara candva. Si ce mobilier, si ce carcucior pentru adus mancarea in camera, ca la hotel, ca sa nu ma incurc in atattea usi de la bucatarie, plus ca asa e elegant, nu?

Desigur, la irna voi lua niste sosoni din blana, daca se poate pana la genunchi, si un capod de lana pe cinste.

Ca sa nu mai spun de candelabrul ce se potriveste numai bine, si care va fi de alama, desigur, cu 12 becuri.

Azi Daniela imi spunea ca sunt nebuna.

Dar va jur ca nu pun draperii altfel decat de catifea, nu fac nici un compromis.

Sunt putin ”boltnava” zilele astea, dar promit solemn ca voi face curand cheful de casa noua.

5 min de serviciu si 10 de scoala. Ma trezesc pe Toamnei in drum spre birou, cam pe la jumatatea drumului, visand. Pentru ca nu apuc sa ma dezmeticesc ca am iesit din casa si am pornit. Si in inca 2 minute sunt la birou. E perfect, nu apuc sa obosesc pe drum.

Traseul celalalt, catre scoala, strada mea plus Batistei, e aproape la fel, doar ca ceva mai galagios. Dincoace pot sa am reverii, pe cand aici cam trebuie sa fiu atenta cum traversez, si sa nu dea oamenii peste mine.. caci invers nici vorba..

In concluzie, ma conserv bine in timpul zilei, nu ma deconectez dramatic de la ce am de facut din cauza transportului, si nu mai am parte de RATB si uratenia lui, slava Domnului!

Acasa, Rene si Irina sunt mini parintii mei pe care i-am si m-au adoptat. Se pare ca am nevoie de bona pana la o varsta inaintata, paote toata viata. Uite, azi ei mi-au dat aspirine si mi-au cumparat paine. Alta data, vazandu-ma obosita de la serviciu si in stare de nimic, mi-au dat un blid de mancare calda facuta de ei atunci. Si deseneaza tot timpul, si sunt vii si veseli. Iar eu sunt Crina vecina.

Hai noapte buna, ma bag la un episod nou din “@@@$$”

Hai, lasa..

Insa chiar cand scriam post-ul anterior stiam ca dupa furtuna urmeaza soarele.
Aseara, cand l-am vazut pe V. P. la seara armeneasca d ela MTR.
Avea cearcane si ochi inteligenti de Basset batran si simtea ca si mine. .

Ne-a vorbit simplu si de la suflet la suflet, alegand cuvinte potrivite.



Am cu ce ma hrani o vreme.
Si n-are nici o importanta ca nu ne cunoastem.

(raluca ar comenta: "God, sometimes you're such a groupie..:p)

ca sa nu uit . de prea mult bine.

Am avut cea mai rea zi din anul asta. Cea mai grea, in care m-am abtinut cat am putut sa nu arat celor din jur cum ma simteam. Poti sa-ti inchipui o dublura a mea, cum imi ies din mine, si urlu si trantesc in jur, o dublura nu tocmai bine conturata. Cea clar conturata eram eu fierband pe dinauntru, la un pas de clacare. Multumesc lui D-zeu ca n-am clacat.

Chiar asa de vulnerabila sunt? N-am crezut.

(dupa 24 nov, ziua primului santier - care a fost ca o oaza a zilei, zi de frustrari de toate felurile, de mustrari, dezamagiri si neputinta, )

De la Nino citire.

Zilele trecute Michi Vieru fo in Bucuresti sa isi lanseze cartea SHINOBI si sa ia interviuri unor optzecisti pentru lucrarea lui de doctorat cu subiectul Ion Stratan. Dupa intrevederea cu Florin Iaru, imi spune 2 poante ale lui Nino.

Ce este acesta?

Colt alb.

Dar acesta?

Conu Spirache.

Sau una dinainte de 89:. (si pe-asta o stiu de la Arthur)
"Dom’le, am auzit ca in Occident toate magazinele sunt shop-uri, si se vinde pe valuta!!!"
Ha!
(Colegii mei, care sunt cu 7 ani mai mici ca mine, nu s-au amuzat deloc, aveau doar niste priviri tampe)

Cămăruţa parfumioară, la parter.

Şi uite-aşa, după ce mi-au dat un şut in cur ăştia cu căminul lor din tei, m-am pus pe căutat o cămăruţă prin Bucureşti.

Îl găsesc pe Rene, care tocmai se cazase într-o căsuţă.

Îmi zice, vino să vezi, mai e ceva liber pe-aici..

Mă duc, rămân vrăjită definitiv, deşi avea 2 metri pe 2 metri, dar ce naiba, era pe Luca Stroici, la câteva case de Mateiu Caragiale, 2 strazi de seriviciu, alte 2 de şcoală.

Îl sun pe proprietar, era dată deja.

@#$%!!

Am simţit că mi se luase dreptul meu din naştere, de a locui acolo.

Insist, după cum am fost sfătuită, şi iată că prinde metoda, îmi arată o altă cameră, de 4 ori mai mare, şi nu la slugi cum era prima, ci în casa boierească, pe colţ… cu intrare din holul de onoare, cel cu picturi de secol 19 şi luminator, prima uşă pe stânga.

O s-o aduc pe kaghebista mea de la Plo (pisica mea adică), o s-o combin cu motanul Mateiu al casei lui Mateiu Caragiale himself (graţie lui Vasile mi-am adus aminte de cartea asta, si tocmai ce am citit-o, uite că mă cazez în proximitatea autorului şi încă am emoţii de fiecare dată când trec pe lângă ea din cauza asta!), un motan negru cu piept alb si personalitate , care, mai ales, stă la mângâiat fără să-şi piardă demnitatea.

O să decorez cu perdele diafane şi draperii grele, o să găsesc un candlabru potrivit, aduc covorul de lână de 100 de ani de la mama, şi atât, deocamdată.

În prima lună voi avea oricum doar covor si planşetă, lumină de la patru ferestre mari, muzică, şi voi dormi pe jos.

Credeţi că îmi va trebui altceva?

Mă îndoiesc.

Ei, poate din când în când o narghilea.. E-n regulă, e acolo la datorie doamna mea.

O să curăţ cercevelele şi o să pictez geamurile de la uşa de intrare cu culori pentru sticlă. O s-o umplu cu cărţi, desene si ţesături. Va mirosi a narghilea si a transpiraţie de genul acela, ştiţi voi de care…

O s-o tipsesc cu mine însămi, şi o să fiu acasă, aşa cum mi-am dorit mereu când ajungeam pe astfel de străduţe din Bucureşti.

O să fie frig la iarnă, dar, vorba lui Marian, cu pileală si imediat sex se rezolvă şi problema asta.

Ha!

Abia aştept să mă mut acolo.

P.S. Şi prin decembrie, când viziunea mea va fi, sper, deja faptă, vă aştept pe la mine la un vin fiert şi o cântare.

Logofăt Luca Stroici, casa galbenă dintre cele două surori.

Concertul Leonard Cohen - o binecuvântare

Ca să vă răspund tuturor odată, iată ce s-a întâmplat la concertul Leonard Cohen:
A turnat lumină şi pace în mine.
Ne-a îmblânzit pe toţi de pe stadion, era linişte, deşi se cânta muzică.
Sunetul perfect, în doze optime, şi instrumentele, şi vocea lui.
M-a răscolit până în rărunchi, aducându-mi aminte violent de toate dragostele mele de când l-am descoperit în 98, până încoace. M-a mângâiat exact cum aveam nevoie şi m+am suprins fantazând pe seama lui, bineînţeles, cum să te abţii? (how predictable, and how easy I am..)
Am descoperit versuri pe care nu le inţelesesem altfel din audiţii, şi m-am „îngrozit”.
Dumnezeule, cât de talentat şi modest în acelaşi timp poate fi.
Cât bun simţ în toate intermezzo-urile lui vorbite, cuvinte puse la locul lor, nimic de prisos sau de faţadă, iar daca minţea, atunci minţea cu inima.
Nici urmă de ramoleala de care mi-era teamă, ştiind că a împlinit 74 de ani! În continuare muzical şi cald, aşa cum îl ştim de pe "The Future"
Şi cu câtă graţie şi recunostinţă îşi prezenta colegii, "the sublime..", "the impecable".., "....at the instrument of wind", etc.
I-am cântat cu toată dragostea „La mulţi Ani” în vreo 3 rânduri împreună cu mulţimea, şi nu pot uita gestul sau de a-şi lua pălăria de pe cap şi a o ţine la piept. Apogeul l-a atins cand a spus „God bless you”, si am simţit-o din plin.
Era prezent cu toata fibra acolo, şi perfect unit cu noi. Se împărţea cu totul, ne iubea cu adevarat, îi fusese dor de scenă vreme de 15 ani.

Toate pe vinuţ roşu demisec de la protocol, servit în pahare potrivite.
Şi ca bonus, în tot timpul asta, în momente cheie, simţeam mâna lui D. atingându-mă, caldă, strângându-mi-o pe a mea.

pentru curiosi, iata si:
articol "Jurnalul National"
articol "Mediafax"

Bobiţă, noi te iubim, că ca tine nu găsim!

Iată de ce nu o sa ma mut niciodată din cămin cât o sa fiu in facultatea asta.
Păi cum sa ratez la chefuri pe Bobi si dansul sau pe care are copyright?
Reţeta de succes e următoarea:
Neapărat morcovul din cauză de predare a doua zi, plus nişte bănuţi (dacă nu, se face cheta în cămin, eventual la oameni pe care nu îi chemăm la chef apoi, vezi Teo), nişte Maria Tănase, niste vinuţ roşu Cabernet Sauvignon de la Murfatlar, bere la bidon, că deh..., apoi puţini ţigani din Clejani, apoi ceva vopsit pe fata cu carioca măscări, aprins narghileaua, stingeţi lumina, inevitabil portarul care vine sa ameninţe, închis gura cu o bere sau o tuica "dacă aveţi", urmează episod cu politia (băi băieţi, intraţi in cameră, ia va rog legitimatiile...), plecat politia = muzica tare la loc, si se face 3 nu ştim când, iar către final, invariabil Bobi îşi face numărul (exemplu mai sus în video).
Dimineaţa lumea doarme perechi in paturile de o persoană, linişte şi pace, camera arata ca dupa razboi.
Ah, abia aştept să înceapă şcoala.

Sântă Mărie'n Lipscănie

Eram ca intr-o palnie pe terasa curtii berarilor din Lispcanie. Inauntru galagie, abur de bere, de transpiratie, langa mine Dan pe alta lume, uitandu-se prin mine si frustrandu-ma, un tv plasma haraind o muzica. Dupa a doua bere m-am simtit si am hotarat ca nu vreau sa fac parte din asta, si , uitandu-ma catre cer in ameteala mea, am simtit cum seara ma cheama la ea, cum ultiele Lipscaniei ma roaga sa ies putin de acolo pentru cateva minute. Vedeam cosurile caselor din jur asa solitare la inaltimea lor, si ce noroc aveau sa adulmece aerul proaspat in voie, de deasupra noastra..
Imi iau o tigara si ies. Ies putin , zic, si plec fara nici un alt cuvant.
In strada Soarelui se lasa seara, chicoteala din terasa a ramas in urma usor. Simteam ca respir cu adevarat, si m-a busit o stare de plans, doar de dorul acelei seri. Mi-era dor de clipa pe care o traiam.
Dupa cativa pasi aud un acordeon. Un tigan de prin zona, pusti de 14 ani cel mult, canta pentru sine. Mi-am dat seama dinainte sa il vad, dupa necoerenta muzicii, intreruperi. Era exact ce aveam nevoie. M-am apropiat usor, pana am ajuns la coltul strazii, cat sa-l vad. Pe strada incepea sa se lase intunericul. Am stat putin, simtindu-ma ca o hoata ascultandu-l, dupa care mi-am facut curaj si m-am dus langa el, pe un parapet ce fusese soclul unei case demolate de curand, la marginea unui maidan plin de praf. El isi continua cantul fara sa se sinchiseasca de mine, iar eu ii eram recunoscatoare ca nu ma alunga. La un moment dat a aparut un puradel de vreo 4 ani..
- Ce faci ba, unde-ai fost? zice al mare.
- La telasa.
- La terasa?
- Da.
- Cu cine?
- Cu Carolitz.
- Carolitz? Ce ti-am zis eu ba sa nu te duci fara Alina si Elena? Du-te sus, sa vezi ce bataie-ti dau.
- Pai nu, ca ma intorc.
- Te intorci? Te bat, iar te bat.
Puradelul, ca sa-l impace ii ofera sa bea din sticla lui de Coca Cola. Cel mare refuza si continua sa cante. Deja canta mai aranjat, mai cu seama, avea audienta.
Apare un altul mai gras, de-o seama cu el, il pune sa dea cu vocea. Hai ba, canta si tu.
Si incep baietii geamparale si manele.
Ii intreb, dar tiganesti nu stiti?
- Stim, hore.. sarbe..
- Nu bre, tiganesti, astea-s romanesti. Dar sa stiti ca n-am bani sa va dau.
- Nu, ca noi nu cantam ptr bani zice al mare, celalalt tacand.
- Dar daca vrei, uite, iti dau inelul asta.
Si ii arat inelul meu de agat de la Vama Veche. Nu, nu, merci, io nu cant pentru bani, eu cant pentru mine.
Lumea trecea pe langa noi, lipa lipa pe caldaram, dar parca traiam intr-un borcan lasat pe pervazul ferestrei acoperit cu capacul.
Si se porneste odata tiganul si-mi canta un Tutti Frutti ca la mama lui, cam fals, dar cu acelasi spirit. M-a transportat de urgenta in Gadjo Dillo, pe scaunul de bar, cu Rona Hartner dansand din mijlocel doar pentru mine.
Nu m-am dezmeticit bine ca aparusera si altii, si s-a varsat atmosfera. Adusesera parfumuri, 68 de mii am dat pe astea doo, da si mie sa ma dau baaa, zice una din fetele care aparusera, desi ele erau barbatesti.
Mirosea a deo, se facuse galagie, muzica nu se mai auzea. Timpul sa plec. Le spun la revedere, iar tiganul al gras, vocea, imi ia mana sa se uite la inel. Tinuse minte. Cel mare insa, “Potoleste-te ba!”
Hai pa, mi-a parut bine, seara buna.
Ajung in curte la berari, lumea deja beata de-a dreptul. Ca de, daca au vrut in palnie, au ajuns in sticla. Eu eram mai bogata cu cateva mangaieri si ii priveam superior. Si doar Ana tiganca a inteles povestea mea, draga de ea.

2008, de Sfanta Maria, la ceasurile serii.

vorbă, azi:

"...şi chiar îmi plăcea de curul tău prost..."