dirty hippie

Ascult Devendra Banhart, mi-am adus aminte de dorurile mele de libertate.
Hippie inseamna @@@@!!!!????. Dar oare nu inseamna fuga? Fuga de $$^&*%**((, cu r mare?
Aceea de a avea o $^%^()e, un &&*( in “%%$#”, o &^*&%*%…
Dar oare acestea nu pot fi obtinute like a hippie?
Da, e un fel de fuga. E o fuga de ********* vietii de zi cu zi.
As putea scapa de anx%%%%% daca m-as lasa in voia vietii, fara gandul zilei de maine, fara sa stiu din ce $$$$ imi platesc ##@##$$##$**&&, ce o sa ^^^&&&, etc..
Dar cum ramane cu meseria mea?
As putea practica arhitectura like a hippie?
M-as putea gandi la ceva cu lut si lemn... Arh ecologica for the poor ppl of India….
Adaposturi de lux pentru defavorizati…
Modele noi de cuiburi temporare pentru pasarile migratoare, tovarasii mei de drum.
Design de hamace pentru mine si prietenii mei..
Narghilele fara sfarsit…
Ah, vara asta ma da peste cap, asa patesc mereu… canta la corzile mele cele mai ascunse si ma transforma in ceea ce sunt la loc, de fapt. Lumea zice ca sunt hippie forever, dar eu stiu ca nu sunt, eu cu fricile si asprimile mele recente, nu, nu mai sunt in orice caz… (nici macar nu ma ating de &&***
Dar mi-ar placea sa traiesc (((()))) si fara ##### si diferit fata de restul lumii din jurul meu. Oare o sa ma insingurez asa? Dar daca gasesc pe cineva cu care sa fac asta?
Jo ar fi fost ideal, daca nu m-ar fi #####…
Devendra Banhart, stai prin preajma, poate imi mai vin idei.

From my womb to my tomb, I guess i’ll only be a..(you say it)

I once was a true love of mine

Tusuri si acuarele.

Ceva din lut, facut cu mainile mele, din durerea mea.

Ceva cu sfoara, facut din chinul lor.

Are you goin to Scarborough fair?

In seara asta

miros a barbat.

m-am spal cu gel de dush for men.

m-am dat cu colonie furata de la frate-miu.

cel mai bine dorm in chiloti cu loc pentru.

ma simt proaspata si aspra.

puternica si incruntata.

sunt gata sa plec dupa caprioara, s-o aduc pe umeri.

sau..

mai bine fumez o narghilea si intorc capul.

Cum mai protestam.

Azi primesc link catre urmatorul mesaj postat intr-un blog:

“Pune mana pe o perna si vino sambata, 14 iunie, la ora 15:00 fix langa fantana de la Arhitectura (Universitate) sa ne batem de ne sar fulgii timp de 5 minute. Sarbatorim relaxat mineriada pe 2008 printr-un flash-mob fara vrajba si vanatai. Slogan: “Somnul natiunii naste mineriade”

Explicatia era ca “nu stim ce alt semnal de alarma se mai poate trage catre cei care pot face lumina in tot ce s-a intamplat in 90. Acesta este cel mai subtil si nuantat si sper sa aibe un impact cel putin bine inteles”, sau ca “ceea ce se va intampla sambata o iau ca pe o ridiculizare a sistemului, ca pe o lectie pe care istoria le-o preda si de care ei trebuie sa asculte. Le va aduce probabil aminte ca orice conflict din copilarie se stingea subit intr-o bataie cu perne inainte de culcare si isi pierdea ecourile violentei in urecheala atotputernica pe care parintii o administrau dupa”

Pentru cine poate, nu-l doare, pentru ca avea o varsta la care nu era constient de ce se intampla acum 18 ani in Piata Universitatii, este o forma de exprimare cu caracter ludic, non violent, “euro-globalizant”, cum spune un prieten. Genul de intamplare pe care o inteleg si o gusta occidentalii mai degraba decat romanii nostri.

In entuziasmul meu civic, eram pe punctul de a pleca in Piata, cand m-am gandit, oare Vasile, prietenul meu care a fost arestat atunci, s-ar juca de-a non violenta cu perne de de puf de lebada acum la fantana de la Universitate?

Cred eu ca nu. Sau daca el da, majoritatea celorlalti nu.

Atunci, ramane ca cei care au fost constient contemporani cu evenimentele de atunci si au fost afectati mai mult sau mai putin direct (aici ma inscriu si eu) sa stea acasa, iar copiii sa se duca sa faca galagie in locul nostru, pentru ca noi se pare ca nu mai avem putere si mijloace, mai ales putere.

Ii salut oricum, si ii privesc de pe margine.

P.S. Si ma mai intreb ceva. Oare cati din cei care vor fi in Piata intr-o ora de acum incolo sunt cu adevarat implicati, asa incat sa vina la fel de neconditionat la Universitate cand se intampla suspendari de presedinti si gatuiri de CNSAS-uri?

va veni ceva peste mine. ceva important.
nu stiu ce.
ABIA ASTEPT.
desi mi-e putin frica..

vorbă, azi:

"...şi chiar îmi plăcea de curul tău prost..."

Zilele astea cânt in gand numărătoarea lui Brumaru..

Nimfa
şi cu
faunul
vor
să-ţi
fure
scaunul.
Faunul
şi
nimfa
vor
să-ţi
sugă
limfa.
Bum
Bum
şi-o
sticluţă
cu
parfum.

cuba sin castro, social club.

Ma incearca o nostalgie bolnavicioasa pentru zilele dinaintea dictaturii Internet-ului in viata mea. Oare cubanezii stiu cat inca sunt de norocosi?

Cat sunt eu de de dreapta, uneori ma surprind dorindu-mi sa mai existe insule ne-globalizate si ne supuse consumismului si comercialismului salbatic, uitand ce pret au toate astea pentru unii. Si ma refer la Cuba.

Oare am inceput sa sufar de sindromul vesticilor de a cauta exoticul, din plictiseala, in locuri despre care nu stiu nimic altceva decat ca sunt exotice si altfel, fara sa imi pese cum au ajuns astfel? Dar eu am “fost acolo”, in comunism, n-ar trebui. Incerc sa ma abtin deci, ma bucur oricum sincer ca au scapat de Castro, e o chestiune de timp scurt poate pana vor scapa si de regim, si vor intra in randul “lumii”.

Vreau in Cuba totusi, inainte sa pice Castro de tot.

Vreau in Cuba atunci pentru ca poza de mai sus.

"We all stand together"

Despre frumuseţea pierdută a vieţii

eseu [ ]
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

de Andrei Pleşu [Andrei_Pleşu ]

2006-03-06 | |

Dacă mă gândesc bine, reproşul esenţial pe care îl am de făcut ţării şi vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumuseţea vieţii. Din când în când, îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci şi grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajişti şi nori.

Am uitat misterul adânc al nopţii, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos şi umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoţie, miracolul ploii şi al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri şi adieri. Foşnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială şi muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieţii mele lăuntrice. Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful aşezat. Sunt ocupat. Sunt grăbit. Sunt iritat, hărţuit, copleşit de lehamite. Am o existenţă de ghişeu: mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenţii, sfaturi şi complicităţi. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgenţe minore. Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând "situaţiunea": gropile din drum, moravurile şoferilor autohtoni, căldura (sau frigul), praful (sau noroiul), morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupţia, bezmeticia tranziţiei. Abia dacă mai înregistrez desenul ametitor al câte unei siluete feminine, inocenţa vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colţ de stradă. Am ajuns să mă comport ca şi cum Hrebenciuc şi Cozmâncă, Sechelariu şi Vanghelie, Ciorbea şi Mihaela Tatu, Andreea Marin şi Adrian Năstase, Constantinescu şi Agathon, Talpeş şi Garcea ar exista cu adevărat. Colecţionez antipatii şi prilejuri de insatisfacţie.

Scriu despre mizerii şi mărunţişuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuţile naţiei şi soarta ţării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil. Patrioţii de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniştii la elitişti. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor - reacţionar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziţie, elanul, jubilaţia. Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticităţi.

Mă mişc, de dimineaţă până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitulvital a devenit anemic, plăcerea de a fi şi-a pierdut amplitudinea şi suculenţa. Respir crispat şi pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză de vina e, în primul rând, umoarea proprie. Te poţi acuza că ai consimţit în prea mare măsură imediatului, că nu ştii să-ţi dozezi timpul şi afectele, că nu mai deosebeşti între esenţial şi accesoriu, că, în sfârşit, ai scos din calculul zilnic valorile zeniţiale. Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianţa toxică a momentului şi a veacului.

Suntem năpădiţi de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesităţii. Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiţii de viaţă umilitoare.

Am ajuns să nu mai avem simţuri, idei, imaginaţie. Ne-am urâţit, ne-am străinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieţii depline. Nu mai avem puterea de a admira şi de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creaţiei, văzduhul, mările, pământul şi oamenii.

Suntem turmentaţi şi sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiţia să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiţia să impunem atenţiei noastre zilnice alte priorităţi şi alte orizonturi.